Spiritualitate, iubire, isihasm, yoga, pranayama? Toate acestea la un loc..

Diferenta pe care o percepem intre ele este produsa de mintea noastra, dar in final toate au un numitor comun.

Orice te ajuta sa fii mai bun, mai spiritual, mai echilibrat, nu poate fi decat pozitiv si ar fi o mare prostie sa negam ceva inainte de a experimenta, inainte de a cunoaste.. Yoga nu este o religie (nu ma refer aici la meditatiile asupra zeitatilor indiene, pe care nu le consider necesare, dimpotriva..), pranayama se practica inconstient si de catre calugarii crestini, isihasmul este meditatie divina.

Am gasit un articol mai vechi care merita citit. Este un interviu cu dl. Manzat din ziarul Evenimentul Regional al Moldovei.

Terapie şi vindecare prin "Rugăciunea Inimii"
• de vorbă cu dl prof. univ. dr. Ion Mânzat, preşedinte al Asociaţiei de Psihologie Transpersonală din România

– Dle profesor, ce este sufletul, din ce este compus sufletul omului şi cum îl putem percepe?

– Sufletul este tot ceea ce este nematerial în interiorul nostru. Pe lîngă procesele organice, pe lîngă toate transformările noastre trupeşti există trăiri sufleteşti care nu sînt materiale: gîndirea noastră, simţirea (emoţii, sentimente, pasiuni), imaginaţia noastră, există memoria, limbajul, voinţa, motivaţia, curiozitatea, interesul, personalitatea, aptitudinile, capacităţile noastre interioare şi caracterul nostru. Toate aceste frămîntări şi procese fac parte din suflet.

– Are sufletul vreun rol în vindecarea bolilor trupului?

– Foarte multe boli ale trupului apar pe fond psihic. Se pare că stresul este una dintre cauzele principale generatoare de cancer. Tot ceea ce ne apasă, ce ne tulbură şi ne dezorganizează fiinţa interioară provoacă boli ale trupului. Pentru vindecarea acestor boli este foarte importantă stăpînirea de sine, echilibrul nostru sufletesc, spiritualitatea. Există vindecări şi printr-o terapie mistică, prin post şi prin rugăciune. Cea mai înaltă formă de rugăciune în acest scop este Rugăciunea Inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine, păcătosul!".

– Sînt şi oameni care nu cred în Dumnezeu, atei. Are vreun efect această rugăciune asupra lor?

– N-are nici un efect, pentru că dacă nu crezi în ea nu ştiu cum ai putea să o practici. Mai ales că rostirea acestei rugăciuni aşa la întîmplare, fără nici un simţămînt, fără nici o fărîmă de credinţă în Dumnezeu, ar putea fi un mare păcat. Este complicat, pentru că ateii au alt univers...

– Cînd şi cum se spune această rugăciune?

– Ea cere condiţii speciale şi nu este la îndemîna oricui. Cere o asceză, o abţinere de la cele lumeşti, o preţuire a celor sufleteşti, cere post nu numai al trupului ci şi al sufletului. Există şi o tăcere ca un post al minţii. Această rugăciune cere să ne abţinem pînă şi de la gînduri şi imagini urîte, de la înjurături, de la infatuare. Acesta este postul adevărat! Rugăciunea inimii se face în condiţii de pace sufletească, de singurătate şi linişte, ca în chiliile sihaştrilor, singuri cu Dumnezeu. Practicantul trebuie să repete această rugăciune de sute şi de mii de ori, pînă cînd ea se micşorează, pînă cînd ea se concentrează într-o formulă mai simplă dar cu aceeaşi putere vindecătoare: "Iisuse, milueşte-mă!". Pînă la urmă, această formulă dispare şi ea, intervenind o comunicare directă între sufletul omului, între inima lui şi Dumnezeu. Această concentrare a minţii în inimă se poate obţine mai uşor şi printr-o tehnică a respiraţiei. Între o inspiraţie şi o expiraţie, rostim numele lui Iisus Hristos. Trebuie să ne reglăm asta, să ne facem o educaţie. Mircea Eliade spunea că "Rugăciunea Inimii este o yoga creştină", pentru că ea are multe asemănări cu tehnicile acestea de tip yoga. Mai este şi o mantră, o formulă sacră, care te ajută să te spiritualizezi, să te purifici şi să te concentrezi. Această rugăciune este greu de realizat în profunzime dar merită încercat exerciţiul, dacă nu pentru vindecare, măcar ca demers spiritual.

– De ce se numeşte "Rugăciune a Inimii"?

– Pentru că este un efort extraordinar de a coborî mintea în inimă, de a uni mintea noastră cunoscătoare cu inima iubitore. Astfel, cunoaşterea devine iubire şi se contopeşte într-o singură trăire. Nu este vorba despre inima de carne, despre cord, ci despre inima văzută de către isihaştri şi teologi ca un centru al spiritului, ca un lăcaş al lui Dumnezeu, un lăcaş al Duhului Sfînt. Este o rugăciune care pleacă din interiorul nostru, din spiritul nostru şi astfel are loc o comunicare în mod direct şi fără cuvînt de la duhul nostru la Duhul Divin. Cum spunea părintele Stăniloae, se creează un "văzduh spiritual", o comunicare duhovnicească. Această "Rugăciune a Inimii" este o pledoarie pentru punerea în faţă a iubirii fără a exclude mintea. Este o înţelegere cu iubire, o cunoaştere ca iubire, fără să se mai despartă mintea de inimă. Amîndouă sînt iubire spirituală.

– Cine iubeşte, inima sau creierul?

– Iubim cu inima, în general, dar înţelegem rosturile iubirii apelînd la inteligenţă şi la creier. Prin urmare, inima iubeşte avînd în ea înţelegerea minţii. Pentru că există două feluri de iluminări pe care noi, în mod artificial, le despărţim prea radical: o iluminare a minţii, care este inteligenţa şi o iluminare a inimii, care este intuiţia, iubirea în acest caz. Aşa că, să nu mai despărţim iluminarea minţii de iluminarea inimii, pentru că împreună formează un tot şi întregesc omul ca persoană capabilă de acea mare iubire cerută de Iisus Hristos.